
Nenumărate buchete de lumini născute prin dragostea frumuseţilor Lui desfăşurate spre noi înnmiresmează credinţa care vede potenţialul în alţii.
Respiraţia Lui peste adormite oştiri naşte trezvie.
Susurul vocii Leului din Iuda e mai puternic decât oricare răcnet al celui care caută să ne înghită deşi e gonflabil.
pietre inlacrimate
printre norii impaciurilor
in Iordanul despartit in doua
s-a rezidit altarul
„Faţa” Lui este prezenţa Lui în plenitudinea manifestărilor ei, este flacăra în mijlocul căreia orice substanţă de altă natură decât focul îşi pierde sau îţi modifică propria-i alcătuire.
Ionatan Pirosca
Jean Cocteau fiind întrebat ce ar lua cu el dacă i-ar arde casa, a răspuns cu seninătate îmbârligată cu seriozitate, că ar lua focul.
Convertirea pălmilor în mângâieri e singura ieşire din basmul hidoşeniilor.
Nu pică nimic bun dacă ai surogate de dragoste, ieftine şi diluate, dar nu e bine nici să te mumifici, aşteptând perechea perfectă, fiinţa din vis sau cea aparent reală cu trupologie te-le-gen-ică. Iubirea idealistică est possible doar între protagonişti de la Holly-Wood (copii ai ciocănitorii Woody). Apropos, e toposul favorizator psihiatrilor, detectivilor şi avocaţilor. Actorii rostesc bla-bla-uri şi mari tam-tam-uri, dar îşi schimbă soţii, soţiile ca şosetele. Majoritatea story-urilor de iubire, sunt comerciale, previzibile, pigiste, orientate către hintălăi visători, prostii contestate şi blamate de gânditorii critici, profunzi, mâncăcioşi de realitate.
Multe au rămas necăsătorite, cu fardul putregăit şi fondul arid, cu mâna pe mobilul preistoric si cu proteza lângă mirc. Celelalte nu pot dormi nopţi întregi, dând mâna depresiilor, nu mai pot învăţa şi se împotmolesc să mai iubească. Nu mai aşteptaţi pe Făt-Frumos, pe prinţul din film, pe actorul superb în toate domeniile, sau fot-bal-istul popular. N-o mai aşteptaţi pe Barbie, pe Miss 2011.
Calderon a scris o piesă de teatru celebră pe tematica ancestrală “la vida es sueno”, când, faptico, realitatea e crudă. O mulţime de oameni creează o paralelă realităţii, prezentului. Fetele vor un Don Juan, în loc de Don Ciocan. Lăsaţi-i pe Hyperion şi pe Zburătorul. Coborâţi-vă din dudul prestigiului, perfecţiunii, falsităţii exacerbate.
O mulţime de filme categorisite drept love-story sunt doar vise miraculoase, care duc la divorţuri, dezamăgiri, despărţiri şi disperări, deoarece, când vă duceţi la film, îl vedeţi pe prinţul care-i cumpără o stea de pe cer şi îl compari cu prietenul tău, care nu ţi-a cumpărat nici pop-corn măcar. Te uiţi la bruta îmbrăcată şic, care îi cumpără iubitei o grădină de trandafiri, pe când prietenul tău ţi-a adus doar un ghiocel, şi ăla ofilit. Cel din film parcă miroase frumos de pe ecran, dar iubitul tău miroase a lipici, pentru că lucrează ca să te poate duce la film.
Realizezi că prietenul tău nu e prea bine făcut. Realizezi că prietena ta e puţin mai grasă ca cea din film, că are riduri, coşuri şi părticele de epidermă de culoare albicioasă prin toată coafura ei. Este cauza pentru care o mulţime se despart, spun studiile psihologice.
Inelul oferit nu va face nici o minune gen Captain Planet. Majoritatatea îşi creează un film mental, dar viaţa bate filmul.
Deşteptarea din vis este dureroasă, dar e importantă.
Post Scriptum: Băieţi, duceţi fetele la filme de groază, să poată spune: ,, ce mă bucur că eşti lângă mine”. Nu le mai duceţi la love-story-uri.
pescăruşii dansau sărbătorind în rotocoale
cu aripile depărtate de trupul alb
ultimii fulgi moţăiau în buzunarul serii
strălucind cu tălpile goale
măşti ciupite de frig
tolănite pe zidurile albe
asortate în şoapte mărunte.
Ninge cu edelvais,
ninge cu cântece fără cuvinte,
cu visuri incoronate,
lacrimi înviate,
aripi zdrobite,
iubiri incalculabile,
dureri secate şi
inimi căzătoare.
ninge.
noiembrie ca o catedrală infatuată
pripăşeşte tămâia interiorităţii fumegânde
cuvintele tomnambule ca tablourile daliniene
trimit corăbierii cu aripi dezgolite
noaptea aerul vibrează purificări imaculate
misterul brumar înşiretează paşii prin pietonale fără bufniţe medievale
aglomeraţia omogenizatoare se încorsetează-n tăcere
pedalând galantere de umbre
Prietenia e făcută din atenţie şi răspundere. Ea presupune să ştii să taci şi să opreşti turuirea fără număr. Altfel, e un balet de bule, fiecare fiind prins în jocul lui mental.
Când vorbeşti, cauţi să te convingi pe tine de aceleaşi chestiuni.
Când taci, îl vezi pe celălalt şi problema. Doar aşa vine ceva înspre tine. Înţelegi cealaltă persoană doar când ştii să o asculţi.
Poţi să-l ajuţi pe celălalt mai mult decât poate el din locul lui.
Înţelegerea prespune mai mult decât să-i dai semnificaţie, decât să percepi mesajul decompozabil logic. Are de-a face cu trecerea dintr-o minte în alta, dintr-o inimă în cealaltă, dintr-un trup în altul.
Compătimirea e doar o înţelegere într-o manieră organică care gândeşte: “Bine că nu sunt în locul lui. Vai ce trist, dar asta e.“
Pe când compasiunea presupune înţelegerea autentică a durerilor.
Atâţia prieteni ai câţi ai ajutat şi câţi te-au ajutat.
Ajutorul e împlinirea prieteniei ce rezultă din timpul petrecut împreună înspre aceeaşi destinaţie.
Tonomate cu fise din relaţii au aruncat
feelinguri creponate agăţate de chemări superfluue
tufişuri stinse cu ochelarii de echilipsă aprinzând
tragedii antigoneşti netranşcendente
întărite de gălbenele cu lăptişor neofilit
Obscurul tupeşte şi clarul se ascunde după boschetzii prezentului
oaia răzvrătită mi-a scăpat din mână şi s-a cocotzat pe gard
deschide poarta, nu sunt eu Moise
flăcările ies din apă
nu mai vreau să-mi bat joc de minunea frunzelor în cădere
Amfitreatrul e plin de vorbitorul care nu e şi de auditoriul care absentează
cioburi de table din tunet
rezemate de gradele de afară unde tufişuri fac genoflexiuni vocale
sfidând regulile de tolerantză egipteană
încheind cu cuvinte scrise cu partea cealaltă a pixului
Tone de pietre rostogolind ciudatenia
Suspendand gradini de inimi
Inmiresmand canturi imbracate-n flori
Imbratisand lipsa de trup
Reveland celor 4 aripi albe
Intrebari rujate cu lacrimi
Bandijonate de buba (im)posibilului
Trecutul rămase în urmă plumburiu
Pe dolorosa gelată cu duritate violândă
crucile îngheţate de ură zgârâiau cerurile
Plâns-au îngerii cu întuneric
Iertări şi izbăviri vibrat-au picurii de sânge
Îmbrăţişând inimile fardate cu iubire
Mă culc prăbuşit pe tavanul de sticlă gotică din care tencuiala răguşită
se desprinde precum un înger tuşind de sete.
În şifonier caut hainele pătate de sânge accidentat
dar le găsesc pe toate albe ca ghioceii înflorind în copaci.
Gândurile înţepenite au picioarele tăiate de simţirile jucând ca rollercoasteru’.
Mă plimbăresc cu trăsura bucuriei de patru ori
pe când maşinile se ascund în garajele penibilului lustruit.
Am vrut să trec Mureşul not însă rechinii mi-au muşcat piciorul drept.
Şchiopătez.
Şchiopătez să nu strivesc sărutul suferinţei de pe talpa sufletului.
Pe faleza diguită şi difuză găsesc cele două inimi înlăcrimate
în ciuda ghidărilor catastrofale şi suspinelor dezacordate.
Luminile nebunatice îmi aruncă gândirea zdrobită pe skateboard.
E seara domnilor. E rece în Ratzio Beach. E seară rece pe scaunele incomode
la gândirea poemelor, închise faţă de violoncelul trist
şi cuvintele zbierânde cu forme desenate artistic.
Bistran caută portocala uitării liniştitoare.
Dobre o îmbrătişare pe ritm de bongosuri.
Vali îmi dă un scaun şi o prajitură neagră.
Viviana un ceai şi o felie de seninătate împăturită.
Lavinia o întrebare la care nu i-am răspuns decât general.
Gabi mă despovărează de geanta albastră ca Bostonu’ şi
Ştefan orchestrează un sforăit calm pe ritm de rock.
Mă trezesc cu ciripitul păsărilor vrăjite de verdeatza pozată şi
alerg cu gândurile frânte să-mi regăsesc picioarele lucidităţii.

Praga cu frumuseţi inimitabile şi indescriptibile
arhitecturi la care-ţi palpită esse-ul
bulbucate pietonale în basm gotic
poduri cu vedenii sculptate
ninse cu buchete de pescăruşi
biserici cu betele şi bretele
basoreliefuri de vrajă cuprinse hologramic în iubirea-mi

pescăruşii dansau sărbătorind în rotocoale cu aripile depărtate de trupul alb primii fulgi moţăiau în buzunarul serii strălucind cu tălpile goale măşti ciupite de frig tolănite pe zidurile albe asortate în şoapte mărunte ca fulgii din zăpada închipuită.
Pentru Cristi Hercuţ

În tram-vai cheful plânge orbecăind de transpiraţie.
Toată urbia e un microunde programat pe clarobscur.
Pe străzile mahalagiste, copii jupuiţi cu jovialitate trag căruţe cu cocoşi.

Pentru Sergiu B.
Cand privesc printre lentilele zgariate situatia dezolanta a invatamantului romanesc,
ma asez repugnat cu o vioara pe malul Dunarii şi plang.
Asistam la dezradacinarea difuzata a culturii.Plonjam în marea lichelelor intelectuale.
La (liceu), facultate profesorul dicteaza cuvant cu cuvant pentru ca la (extemporal),
examen sa repoduci mecanicist, cuvant cu cuvant.
Batalia se da intre cei mai buni memoratori ai cuvintelor dixite şi plicurilor umplute.
Comemoram decupajele ratiunii umane, punand florile alienarii pe altarul vidului aberant.
Normal ar fi sa existe profesori care predau liber, care fac scheme,
care te provoaca la intelegere, gandire, aprofundare, analogii şi reformulari creative, originale .
Azi intalnim tineri incapabili de a formula cu propriile vocabule : referate, eseuri,
recenzii, de a analiza o carte sau de a-şi argumenta o idee.
…o idee care mai vibreaza falfaitor, fuzionand şi furnicand efemere neartificializate.
Mintea nu mai prelucreaza ci doar depoziteaza informatii pentru scurte perioade de timp.
Chiar daca nu e vremea plecarii cocorilor, multi şi-au bagat cortexul la hibernare.
Cu pasivitate paricipam la arborescenta brambulorogiei şi blegelii cognitive .
Homunculul graitor traieste intr-un provizorat deontologic periculos si cvasimortuar
fiind în acord cu humusul hilar şi retrogat al bipedului afilosofical.

În ciuda culturii de mâncare instant şi informaţie instant, înţelegere profundă instant a cartilor de calitate nu există.
Nu ştim să ne frângem orgoliul ascultând.Când alţii ne împărtăşesc un ceva semnificativ, noi suntem focalizaţi pe vocabulele noastre şi reacţia celuilat la problemele noastre.
S-a fosilizat, s-a atrofiat simţul ascultării din noi. Cele două unghiuri de jos ale triughiului isoscel sunt compunerea şi interpretarea, urmate de vârful de sus prin care noi devenim activi treptat şi trudnic : înţelegerea intenţiilor autorului .
Baudelaire spunea că în muzică, pictură şi literatură există întodeauna o lacună completată de imaginaţia ascultătorului. E nevoie de răbdare că să desfăşurăm miezul în timp. A citi în fotoliu sau în pat, la jumătatea drumului dintre veghe şi reverie, nu e citire. Trebuiesc aruncate impresiile superficiale şi prejudecăţile la Recycle Bin şi parcurs drumul efortului şi transpiraţiei din urma analizei si sintezei muzicale.
Plăcerea este chiar în acesta strădanie prelungită şi încordată, căci revelaţiile ulterioare desfătează adâncuri mult mai profunde decât efemera simulare emoţională a percepţiei pur senzoriale.
Comoară interioară a unei capodopere literare este arborescentă şi inepuizabilă, mereu revelatoare şi regeneratoare.